Întrebare pentru tine

     De multă vreme nu am mai scris un text, sunt foarte entuziasmat că o fac şi sunt foarte entuziasmat de ceea ce am aflat în ultimele zile.

      În discuţia mea cu o persoană, într-o seară frumoasă de primăvară, cu cerul destul de poluat, am reuşit să vedem Carul Mare, celebra combinaţie de stele care formează un “car”, care-i carul eu nu mi-am dat seama nici în ziua de azi, dar împreună cu acea persoană privind în perspectivă spre el, am descoperit cu totul şi cu totul altceva, de fapt,  persoana respectivă a descoperit asta, mintea mea nu cred că ar fi fost atât de strălucită să facă asta, în fine, am descoperit că acel “car” seamănă de fapt cu un semn de întrebare. În mintea noastră a apărut acelaşi semn de întrebare “cerul îşi pune întrebări?” răspunsul a fost unul simplu, “până şi cerul îşi pune întrebări”, iar mai târziu întrebarea care mă măcina era “oare ce întrebări pune cerul?”, am meditat puţin la problemă şi cred că am găsit o întrebare pusă de cer “De ce oamenii sunt atât de răi şi mă distrug?” şi parcă pe cer vedeam o lacrimă imensă, părea trist, DA, cerul era trist şi ştii de ce? Pentru că noi, oamenii, îl atacăm unii dintre noi intenţionat, alţii nu, dar totuşi îl facem să sufere pentru că aruncăm înspre el tot felul de toxine şi substanţe toxice care se îndreaptă spre el lovindu-l cu toată forţa pe săracul cer, care acum după nenumăratele lovituri primate stă şi plânge şi se întreabă mereu “cât mai am de indurat?”

      Dragule cititor, ai de gând să-l mai faci mult să sufere, vom mai arunca multă vreme în el cu toate prostiile? Asta e răsplata pe care o dăm noi lui că aduce mereu luminători pentru noi? Asta-i răsplata pentru minunatul cer de necuprins?

          Da! Asta e… pentru că aşa suntem noi oamenii, ucidem spunănd că nu ne pasă! Dar dacă cerul dispare? Atunci ce vei face?

Doar o scânteie

Îmi doresc să pot scrie,
Îmi doresc să mă exprim,
Şi totuşi nu pot bine
Pe pământ să mai revin.

Chipul tău cel inocent,
Zâmbetul magic şi senin,
Ochii ce se deschid încet,
Mă fac un înger divin.

Şi sufletu-mi pluteşte
Pe un norişor alb-auriu
Şi totul parcă amorţeşte
Doar pentru tine sunt viu.

Oh, ce surâs, ce inocenţă
Parcă furate dintr-o poveste
Si vocea ta aşa drăguţă
Parcă-i dintr-un basm cu zâne!

Si totuşi eşti aşa departe
Doar o scânteie tre’ să fie
Ş-atunci vei fi aproape
Şi iubirea-mi va fi vie!

Pe treptele iubirii

Pe treptele iubirii pornit-am noi acum
Pornind  din nou spre-o nouă viaţă
Mergând în doi pe un nou drum.
Călcând pe noi raze de speranţă,

Lăsat-am în urmă singurătatea
Şi al ei negru şi amar suspin
Pornit-am înainte pe cărarea
Presărată cu florile de crin.

Tot ce-a fost durere şi tristeţe,
Sunt doar versuri dintr-un vis
Acum totu-i minunata bucurie
Şi fericirea de nedescris.

Plecat-am doi spre fericire
Pe trepte de iubire străvezii
Călcând pe-a noastră nemurire
Prin iubire fiind doar veşnic vii.

Încet,încet prindem a zbura
Cu aripi albe ca de înger
Lăsându-ne în urmă viaţa
Şi tot ce este efemer!

Furtuna a fost doar o amintire!

Poate că mâine va răsări soarele,
Nori par că merg spre depărtare,
Cerul se înseninează încetişor,
Vântul acum e doar un mic fior.

Ce bine e! Se pare că dispare
Furtuna întunecată şi a ei rafale.
În urmă rămân inimi zbuciumate
Şi vieţi de oameni spulberate.

Mă uit în jur, nu văd decât durere
Aş vrea să-i ajut, dar nu am putere
Zace o linişte ca de mormânt
Văd suflete de copil plângând!

Oh! Ce peisaj sinistru văd acum,
Furtuna a distrus tot în al ei drum
Nici zâmbet de copil nu a rămas
Acum sunt doar lacrimi pe obraz!

Apare in văzduh o rază de lumină,
E soarele! Şi pare să revină!
Şi peste întuneric el va domni
În infinitul negru el va stăpâni!

Oh ce bine! După lunga furtună,
A venit o zi plină de lumină
Acum totu-i vis şi armonie
Furtuna a fost doar o amintire!

Amurgul dimineţii

E dimineaţă şi răcoare,

A fost o noapte plină de culoare,

E dimineaţă păsări cântă-n cor

A sosit ivirea zorilor!

 

Am fost împreună, a fost un vis

Negura nopţii a pierit în abis

Acum in abis ai dispărut şi tu,

In viaţă mai e doar timpu’ .

 

Soarele e închis, nu mai răsare

Totul e pustiu şi negru în zare,

Cuprinsul tot e negru, roşu, cenuşiu

Iar eu pierdut, nu mai sunt viu!

 

Ai plecat şi soarele a apus,

Ai luat cu tine tot ce era vis!

În dimineaţa asta eu voi muri,

Căci fără tine, soare, nu pot trăi!

Trecut in doi, sperante pentru noi

Îngerul meu cel mult iubit şi drag
Te astept iar la prispă în  prag
Ca să-ţi arăt cât de mult te iubesc
Şi cât de mult eu te îndrăgesc!

Cât timpu mult el a trecut
Eu mă gândesc doar la’nceput
Când noi eram doar doi copii
Şi ne iubeam ca’n prima zi.

Iubire mare şi-apăsătoare
Cum se credea în veci demult
Care poate crea un nou destin
Unul chiar nou şi cristalin.

Acel destin cel greu clădit
Ce leagă o iubire’n vid
Fiind înainte părăsit
El căuta acum un ghid.

Un suflet vechi demult uitat
Va apune iar şi soarta va schimba
Unui întreg format de noi
Doar 2 copii scăldati în ploi.

Sub picioarele mele
Pământul parcă n-are putere
Când sunt cu tine mă simt  urias
Ca apoi când pleci doar un bâieţaş.

© by aMoon.

Poem for her

Orologiul sună

Orologiul sună,

Apare alba lună,

E noapte, e târziu-

Stăm pe un pământ pustiu!

 

Mă uit, te privesc,

Din priviri te iubesc!

Trăim cuprinşi de şoapte,

Suntem singuri în noapte!

 

Facem jurăminte,

Ne privim fără cuvinte,

Totul e frumos nespus,

Trăim de parcă totu-i vis!

 

El nu se va sfârşi,

Vom fi mereu ca doi copii!

Te voi iubi, mă vei iubi,

De-acum şi până`n veşnicii!